Fantezii otomane

Claire Berlinsky locuieste de cinci ani in Istanbul si urmareste scena politica turca de la fata locului. Un interviu realizat de Michael J. Totten.

MJT: Ce se intampla cu guvernul turc? Prim-ministrul e din ce in ce mai ciudat. Chiar s-a alaturat blocului de rezistenta condus de Iran si Siria, sau doar face le concurenta pentru influenta in Orientul Mijlociu, sub forma de sustinator alternativ al unor cauze similare?

Claire Berlinski: Cadrele superioare din AKP (Partidul Justitiei si Dezvoltarii) se inchipuie cu oarece grandomanie drept urmasi ai oamenilor de stat otomani. Nu pierd nicio ocazie de a promova aceasta prisma de intelegere a actiunilor lor. “Uiti”, mi-au spus numerosi purtatori de cuvant ai AKP, “ca noi suntem in aceasta regiune de multi ani. Noi stim mai bine decat tine. Ai incredere in noi.”

Insa Imperiul Otoman pe care il invoca exista doar in imaginatia lor. De fapt, ei nu cunosc prea multe despre adevaratul Imperiu Otoman. Nu detin cunostintele si intelegerea pe care le aveau otomanii in privinta acestei regiuni si nici nu demonstreaza diplomatia otomana sofisticata. Daca asa ar sta lucrurile, atunci ar trage cu totul alte concluzii.

Purtatorii de cuvant ai AKP insista ca Turcia este categoric opusa bombei iraniene. Nu este o minciuna. Chiar daca ar fi sa ii privim asa cum sunt portretizati de adversarii lor cei mai infocati – drept fanatici religiosi al caror scop major este transformarea Turciei intr-o teocratie – tot ar fi inimaginabil ca sa fie atat de stupizi incat sa doreasca un Iran nuclear drept vecin de granita.

S-ar putea sa fie fanatici, dar nu in felul in care isi inchipuie criticii lor. Ei sunt fanatici ai optimismului si increderii iluzorii. S-au autoconvins ca vor fi capabili sa devina prieteni cu Iranul, sa ii induplece sa nu se nuclearizeze si ca, pe parcurs, vor beneficia din plin de pe urma acestei relatii. Ei refuza sa considere ideea ca Iranul i-ar putea privi drept idioti utili. In acest sens, da, este corect sa apreciezi islamismul lor, sau cel putin devotamentul religios, drept relevant: prim-ministrul Erdogan si ministrul de externe Ahmet Davutoğlu sunt suficient de naivi incat sa creada ca toti musulmanii ar fi demni de incredere. (Descoperirea ca Gadhafi si Assad nu au fost bine intentionati si ca nu au avut nici cea mai mica inclinatie sa asculte de Turcia in momente dificile i-a socat complet. Se poate vedea pe fata lor: au niste expresii care il evoca pe Harold Camping in ziua de 21 mai, la ora 18:01. Camping a prezis ca lumea se va sfarsi pe 21 mai la ora 18, n. trad.)

Asemeni politicii interne, si politica externa a AKP-ului se concentreaza asupra viitorului imediat. Partidul cauta sa se mentina la putere de la un ciclu electoral la altul, in timp ce se imbogateste pe cit de mult si repede posibil. Politicile lor sunt bazate pe autoiluzionare, lacomie, grandomanie, naivitate si emotie. Nu sunt bazate pe logica si sigur nu sunt bazate pe “o analiza rationala si realista a situatiei strategice”. Aceste politici nu sunt doar agasante pentru Occident – pe termen lung sunt sinucigase pentru Turcia, economic si strategic , indiferent daca Turcia va ramine seculara sau va deveni o teocratie. Atat AKP cat si observatorii straini au devenit atat de tributari mitului AKP incat nu reusesc sa observe acest lucru.

Desigur ca o politica de creare si exploatare a unui sentiment anti-Israel si islamist este, pe termen scurt, de natura sa gadile placut electoratul. S-ar putea ca AKP sa mai castige cateva alegeri in baza acestui stimul. AKP ar putea chiar sa schimbe permanent peisajul politic intern al Turciei, prin inocularea publicului cu necesitatea unei orientari politice anti-occidentale si prin satisfacerea acestei cerinte.

Dar in realitate si pe termen lung, Israel nu prezinta absolut nicio amenintare strategica la adresa Turciei. Nici Statele Unite. Si nici Europa. Iran, in schimb, prezinta o amenintare uriasa – iar toate indiciile istorice sugereaza ca otomanii ar fi inteles perfect acest lucru. Iran, nu Turcia, poate fi mai degraba vazut drept avansand atat o agenda islamista coerenta si realista, cat si un plan rational si de lunga durata de a deveni hegemonul economic si diplomatic al regiunii. De fapt conducerea Iranului, nu a Turciei, cunoaste bine regiunea.

Ceea ce se pare ca lipseste din perspectiva AKP este urmatorul lucru: transformarea Iranului intr-un stat nuclear va rasturna intreaga balanta a puterii din regiune. Vulnerabilitatea Turciei la aceasta situatie se manifesta cel mai pregnant in cadrul NATO, iar nonsalanta AKP fata de acest aspect este uluitoare. O armata conventionala masiva si “adancime strategica” nu au nicio valoare in fata rachetelor balistice si armelor de distrugere in masa, ceea ce explica perfect de ce Iran pune atata pret pe ele.

Atunci cand purtatori de cuvant turci afirma ca nu isi pot imagina situatiile in care Iran s-ar folosi de astfel de arme, ei sunt fie nesinceri, ori stupizi. Nu este nevoie sa lansezi o arma nucleara pentru a schimba peisajul strategic. Un Iran inarmat nuclear va incepe, fara ezitare, sa exporte radicalismul shi’a in intreaga regiune, iar Turcia face parte din regiune. Iran a mai incercat acest lucru: armata turca i-a deportat pe mulahi, dar pe acea vreme inca putea sa faca asa ceva. Oricine isi inchipuie ca iranienii se vor abtine sa influenteze politica interna turca daca va fi posibil sa evite repercursiunile, inseamna ca nu a urmarit cu atentie felul in care Iranul opereaza in regiune: numai superioritatea militara conventionala a Turciei a descurajat Iranul sa trateze Turcia in exact aceeasi maniera in care a tratat orice alta putere inferioara din vecinatate.

Simpla anuntare a stirii ca Iranul a treut pragul nuclear va avea un efect imediat si devastator asupra staturii Turciei – aceea va fi ultima zi in care vom mai auzi despre o Turcie ascendenta, tigri anatolieni, dinamul islamo-economic, sau renasterea Imperiului Otoman.

MJT: Cum poate guvernul turc sa fie atat de opac?

Claire Berlinski: Indiferent cu cine discuti din AKP – oricine care nu se indeparteaza de la linia oficiala – vei auzi aceleasi cuvinte. “Sanctiunile nu au efect. Angajarea este singura cale viabila. Trebuie sa aveti incredere in noi. Noi cunoastem Iranul mult mai bine decat voi. Nu uitati, noi suntem implicati in aceasta regiune de secole. Lasati-ne pe noi sa ne ocupam de diplomatie, suntem experti.” Ei cred aceste lucruri. S-au autoconvins complet. I-au convins si pe numerosi observatori occidentali. Insa, asa cum spune un prieten al meu iranian de aici din Istanbul, “Ei nu inteleg deloc mentalitatea iraniana. Nici macar nu au citit vreo carte despre iranieni.” Aceasta persoana este un refugiat al regimului de la Teheran. El cunoaste foarte bine mentalitatea mulahilor.

Imperiul Otoman a fost raspindit in toata regiunea, dar nu si in Persia. Si este important sa ne aducem aminte ca Turcia a cunoscut in 1922 o ruptura profunda de propria istorie, atunci cand Ataurk a curatat birocratia de elementele otomane, a occidentalizat sistemul de educatie si a inlocuit scrierea otomana cu una latina. Toti turcii nascuti ulterior au fost rupti de cultura otomana. Turcii din generatia noastra, in mare majoritate, nu mai pot citi in otomana. Nu exista niciun motiv deosebit care sa ne determine sa credem ca autorii din prezent ai politicii turce ar cunoaste in mod intim istoria otomana. “Cunoasterea regionala a Turciei este noua”, a declarat un jurnalist de aici. “Turcia a fost izolata pe perioada razboiului rece. AKP incearca sa recreeze un trecut pierdut, dar este un trecut asa cum si-l imagineaza acest partid – o naratiune fantastica. Ei nu vor sa afle de ce Imperiul Otoman s-a prabusit dupa 200 ani de agonie. ‘Aveti incredere, noi cunoastem Iranul?’ – asta e o completa aiureala”.

Cei care traseaza politicile turce sunt probabil si mai indepartati de realitatile Iranului decat americanii – ei, cel putin, primesc ocazional rapoarte intocmite de analisti profesionisti care inteleg farsi si probabil ca le si citesc din cand in cand. SUA are mai multe contacte cu realitatea politicii externe iraniene decat Turcia – ma refer la americanii din Irak, nu din Turcia. Turcia, asa cum liderii ei nu contenesc sa mentioneze, a ales sa stea deoparte si acest lucru a devenit evident. A fost o vreme cand americanii nu puteau deosebi intre musulmanii sunni si shi’a, dar acum inteleg acest aspect. Unii membri de vaza ai AKP – Gül in special – au motive justificate sa afirme ca sunt familiari cu cultura araba si saudita. Dar arabii si sauditii nu sunt acelasi lucru cu iranienii. S-ar putea ca ei sa confunde serios lumile araba si persana – ironic, deoarece orice turc in viata va expedia rapid sugestia ca ar fi greu de deosebit intre turci si arabi.

Nimeni din conducerea AKP nu poate pretinde vreo expertiza in cultura, istoria si strategia de negociere persane – si nimeni nu pare a avea o familiaritate intima cu rivalitatea turco-persana veche de mai bine de un mileniu. In schimb insa, otomanii au fost intim familiari cu cultura persana si nu in ultimul rand deoarece intelegeau limba. Aceasta a fost prima limba a birocratiei din Anatolia timpurie a selgiucizilor. Bineninteles ca otomanii nu erau scoliti in limba persanilor mai devreme de varsta de sase ani, pentru a preveni acapararea mintii de ideile shi’a – la acea varsta, asa se spera, identitatea sunni era suficient de conturata pentru a rezista coruptiei. Insa otomanii erau versati in farsi dupa varsta de sase ani.

Nu este cazul, astazi. Faruk Loğoğlu, fostul ambasador in SUA, a formulat aceasta problema astfel: “Este posibil ca in prezent sa nu existe niciun demnitar de rang inalt din ministerul de externe care sa vorbeasca persana. Poate ca unii au luat unele cursuri. Stiu cu siguranta ca pe vremea cand am fost in ministerul de externe numarul celor care vorbeau araba era probabil de unul. Nu cred ca erau doi care vorbeau persana.” El credea ca ar mai fi existat unul sau doi in serviciile secrete turce. Nimeni din diplomatie nu doreste sa studieze persana: competenta in aceasta limba ar putea, totusi, sa rezulte in trimiterea in misiune in Iran.

Pe de alta parte, iranienii cunosc regiunea exceptional de bine. Dupa cum a remarcat Volkan Turan – fost ambasador turc in Iran – “Iran are continuitate culturala. Acest lucru le confera un avantaj enorm – ei isi aduc aminte ce s-a petrecut in urma cu secole. Noi avem nevoie de traducator.”

Iranienii au motive reale de a crede ca ei cunosc Turcia bine. Aproximativ 30% din populatie este azera, ceea ce inseamna ca un segment important din Iran este fluent in limba turca. Limba materna a liderului suprem, Ali Khamenei, este azera. Azerii ocupa in prezent centrul puterii, mai mult ca in trecut. Televiziunea turca transmite in toata regiunea, iar numeroase persoane din conducerea iraniana inteleg despre ce se vorbeste. Aceasta intelegere nu circula in ambele sensuri.

Incompetenta din Turcia a fost intarita de incompetenta Casei Albe, in special de predispozitia lui Obama de a juca acest joc fantezist impreuna cu Turcia. “El nu poate juca in piesa religioasa. Ar trebui sa joace pe scena securitatii”, a declarat Loğoğlu. Politica sa fata de Turcia, a afirmat el, “este o imitatie proasta a celor mai slabe parti din orientalism.”

MJT: Care ar trebui sa fie politica Washingtonului fata de Turcia acum?

citiți mai departe aici.